Vai cât pot să fiu de viciat. La mine ori e politică, ori nu e nik de spus. Orbecăiam dimineaţă prin hârtoapele din Puşkin şi "vorbeam" singur cu Turcescu... adică eu îi răspundeam lui şi tot eu eram el... Pe el îl ştiu de imbecil, dar eu cu ce am greşit să ajung aşa?
Şi aş mai fi rămas tot în "hârtoape", dacă nu mă intersectam în drum cu o gaşcă veselă de studente. Iată cum o vorbă oarecare te poate însenina dintr'o dată. Zice una dintre ele, uitându'se numai zâmbet complice la celelalte: "vai, de'abia aştept ziua de azi!" ...adică vezi tu, prezumtivule cititor, bla, bla...la studentul român, deşi trezit gata, ziua n'a început, ea începe odată cu momentul pe care'l trăieşte. Nu ştiu motivul aşteptării, poate are să se vadă cu vreun frumuşel sau poate că are ocazia să i'o coacă vreunei colege, ce contează, important e că unii pot să aştepte între două poezii, timp în care timpul nu contează, nici nu e timp..."aziul" avea să vie mai târziu...
Replica asta m'a înveselit peste măsură. Parcă ieşisem de la un film bun la cinema, dintr'o dată mă simţeam solidar cu toţi di'n jur, "cei care mergeam să'ncepem ziua de azi". Şi asta mi'a dat prilejul să văd şi pe grasa de la Fornetti care bodogănea de una singură în caşcarabetă aranjând plăcinte şi să deduc că, de bună seamă, cânta, că doar nu vorbea cu Turcescu...apoi nici câinii nu erau mai puţini joviali astăzi, deşi părea că începuseră ziua de mai demult. Până acu credeam că ei mă aşteaptă pe mine să le spun cuţu, cuţu, ei pe dracu...
Morala: ce bine e totuşi că a început ziua de azi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu