De câteva zile media românească spumegă pe un subiect cu mult „glamour”. Crin Antonescu, „fostul adolescent rebel cu plete din vremea romantica a cederismului” a ajuns vârful de lance al luptei antibăsesciene. Pe modelul „Yes! WE CAN!” patentat de industria mediatică occidentală pentru noul mit cu păr negru şi creţ de la Casa Albă cu care se hrănesc păgubiţii băncilor americane, presa românească a găsit în micul crin crescut pe malul Dâmboviţei buturuga care va răsturna „Biruinţa” băsesciană cu căpitan cu tot.
Nu voi contesta la dl Crin Antonescu nimic din ce-i atribuie noii săi lăudători. E tânăr, e combativ, e curat, e cool, e curajos, e sistematic şi riguros în argumente. Dimpotrivă, contrar opiniei generale eu i-aş da notă bună şi la capitolul carismă. Dar nu ştiu dacă toate acestea îi sunt suficiente ca să-l spulbere pe bătrânul marinar de la timona democraţiei româneşti. Eu aş fi pariat mai degrabă pe Tăriceanu. Nu atât pentru că Tăriceanu s-ar fi dovedit mai competitiv, nu pentru că ar fi devenit dintr-o dată mai simpatic poporului român, ci pentru că Băsescu are un complex major în faţa lui: NU L-A ÎNVINS NICIODATĂ. Pentru unii pare un fapt nesimnificativ. Pentru Băsescu însuşi e o nucă tare. Cu toate grămezile de lături aruncate asupra lui, cu toate încercările de compromitere, cu toate bileţelele şi glumiţele preşedintelui, Tăriceanu i-a suflat în ceafă toţi cei patru ani de coabitare. Fie că a eschivat, fie că s-a ridicat din seria de pumni şi a dat şi el, Tăriceanu a rămas în picioare pe ringul politic până la ultimul ultimul gong. Animat mai întâi de vanitatea de a fi prins în poza istoriei la 1 ianuarie 2007, Tăriceanu a prins mai apoi gustul războiului şi a jucat dezinhibat în repriza a doua a meciului puterii de la Bucureşti. Se spune că ceea ce nu te omoară te face mai puternic. Nu ştiu dacă este cazul fostului preşedinte al PNL, mai curând se poate spune că ceea ce n-a putut omorî Băsescu, l-a făcut pe acesta mai slab. Cu un Tăriceanu debarasat de tinicheaua guvernării Băsescu ar fi fost când apatic când iritat şi-şi va fi dat în petic până la urmă. În plus, Tăriceanu îl va fi forţat pe Băsescu să se întrebuinţeze cu acelaşi arsenal de clişee care nu mai pot să trezească interesul românilor (cum îi place preşedintelui să-şi flateze jumătatea lui de votanţi). Băsescu este dependent de repertoriul de campanie şi de ce „vrea să audă” alegătorul. Or ce poate spune Băsescu despre Tăriceanu nu cred că mai poate să incite pe cineva.
Crin Antonescu poate fi un candidat mai cu vigoare decât Tăriceanu, dar nu atât vigoarea combatantului contează în această luptă, cât vigoarea lui Băsescu. Un personaj nou ar avea multe spaţii libere pe care le poate ocupa Băsescu, spre deosebire de un Tăriceanu cu care preşedintele ar fi fost plictisitor de previzibil. Băsescu navighează mai bine pe o mare cu valuri pentru că ştie să se dea pe direcţia vântului şi dacă oricum se udă toţi ştie să disimuleze că el e mai uscat decât ceilalţi …pe apă liniştită pietrele aruncate de el nu ar produce decât pleoscăit anemic. În acest caz mica forfotă din PNL îi prieşte marinarului oricât de paşnică, civilizată şi „europeană” ar fi ea. Dacă luăm fie şi numai entuziasmul schimbării cu care s-au îmbătat deja mulţi liberali, e destul ca să adune puncte lui Băsescu . Lui ii sunt suficiente şi dopurile de şampanie daca are o talanga de pus în calea lor…
Apoi mai este de prost augur şi percepţia greşită a eşecului în PNL şi a înfrângerii în alegeri, care camuflează ţintele reale ale partidului. Multe cozi de topor pentru care guvernarea e mai importantă decât politica, lăsate în ofsaid de intrarea în opoziţie vor presa acum noua conducere să revină la sentimente mai bune cu PD-L-ul, ceea ce i-ar fi fatal lui Crin Antonescu. Deja chibiţăraia s-a mutat unde cântă fanfara şi dacă te uitai după anunţarea rezultatelor de la congres, n-ai fi zis că 300 au votat totuşi cu Tăriceanu. Toată lumea aplauda cu spor pe noul „Goodfather”, care mai de care era acum „prieten cu Crin” şi cu toţii se codeau să mai dea ochii cu vechiul jupân. Dar dincolo de acest „winner takes it all” tipic românesc, liberalii riscă să-şi pună singuri cenuşă-n caschetă exact în faţa celui care stă cu puşca pe ei. Scoaterea lui Tăriceanu în piaţa publică pe post ce capul lui Moţoc va fi un nesperat răgaz pentru Băsescu să-şi schimbe tricoul portocaliu murdar din 2004 cu unul mai spălat şi astfel să mai vândă odată iluzii entuziaştilor „unificării dreptei”. În fapt procentele câştigate de liberali, dar mai ales procentele lipsă ale PD-L-ului şi PSD-ului au făcut din PNL-ul lui Tăriceanu partidul cu „cel mai puţin de pierdut” în negocierile care au urmat. PNL-ul putea să atragă maximum de avantaje dacă era dorit cu ardoare într-o guvernare, oferind ca miză spectrul dezastrului alianţei PD-L-PSD care altminteri s-a şi săvârşit… tot din vanitate. PNL-ul ar fi avut acum ocazia să tragă din toate poziţiile exact cu arsenalul pe care însuşi Băsescu i l-a pus la dispoziţie. Schimbând echipa învingătoare liberalii pierd acest avantaj neforţat cu care îi cadorisise preşedintele, recunoscând practic în faţa adversarilor politici că ei au pierdut sau că AU AVUT CEVA DE PIERDUT. Oricât ar fi de corecţi sau buni Antonescu şi Orban pentru doctrina PNL sau pentru climatul intern al partidului, pe piaţa politică dominată de Băsescu strigătul de luptă e armă mai eficace decât „discuţia pe programe”. Dublat şi de avantajul ca PSD-ul priponit la guvernare chiar şi cu un candidat „cu dinţi” n-ar fi putut muşca decât cel mult din cracul stâng al pantalonului guvernamental, PNL-ul ar fi apărut în alegeri cu armura neboţită.
Totuşi „micul Crin” a dovedit că se poate, a câştigat cu forţele lui proprii şi intră la război neagăţat de tinicheaua guvernării. Nu e puţin nici atât. Nu exclud că poţi să câştigi şi luând-o de la 0. Dar până la marele Obama-yes-we-can, mai are nevoie de o nucă tare. O poate recupera de la predecesorul său. Să fie cu noroc!
Nu voi contesta la dl Crin Antonescu nimic din ce-i atribuie noii săi lăudători. E tânăr, e combativ, e curat, e cool, e curajos, e sistematic şi riguros în argumente. Dimpotrivă, contrar opiniei generale eu i-aş da notă bună şi la capitolul carismă. Dar nu ştiu dacă toate acestea îi sunt suficiente ca să-l spulbere pe bătrânul marinar de la timona democraţiei româneşti. Eu aş fi pariat mai degrabă pe Tăriceanu. Nu atât pentru că Tăriceanu s-ar fi dovedit mai competitiv, nu pentru că ar fi devenit dintr-o dată mai simpatic poporului român, ci pentru că Băsescu are un complex major în faţa lui: NU L-A ÎNVINS NICIODATĂ. Pentru unii pare un fapt nesimnificativ. Pentru Băsescu însuşi e o nucă tare. Cu toate grămezile de lături aruncate asupra lui, cu toate încercările de compromitere, cu toate bileţelele şi glumiţele preşedintelui, Tăriceanu i-a suflat în ceafă toţi cei patru ani de coabitare. Fie că a eschivat, fie că s-a ridicat din seria de pumni şi a dat şi el, Tăriceanu a rămas în picioare pe ringul politic până la ultimul ultimul gong. Animat mai întâi de vanitatea de a fi prins în poza istoriei la 1 ianuarie 2007, Tăriceanu a prins mai apoi gustul războiului şi a jucat dezinhibat în repriza a doua a meciului puterii de la Bucureşti. Se spune că ceea ce nu te omoară te face mai puternic. Nu ştiu dacă este cazul fostului preşedinte al PNL, mai curând se poate spune că ceea ce n-a putut omorî Băsescu, l-a făcut pe acesta mai slab. Cu un Tăriceanu debarasat de tinicheaua guvernării Băsescu ar fi fost când apatic când iritat şi-şi va fi dat în petic până la urmă. În plus, Tăriceanu îl va fi forţat pe Băsescu să se întrebuinţeze cu acelaşi arsenal de clişee care nu mai pot să trezească interesul românilor (cum îi place preşedintelui să-şi flateze jumătatea lui de votanţi). Băsescu este dependent de repertoriul de campanie şi de ce „vrea să audă” alegătorul. Or ce poate spune Băsescu despre Tăriceanu nu cred că mai poate să incite pe cineva.
Crin Antonescu poate fi un candidat mai cu vigoare decât Tăriceanu, dar nu atât vigoarea combatantului contează în această luptă, cât vigoarea lui Băsescu. Un personaj nou ar avea multe spaţii libere pe care le poate ocupa Băsescu, spre deosebire de un Tăriceanu cu care preşedintele ar fi fost plictisitor de previzibil. Băsescu navighează mai bine pe o mare cu valuri pentru că ştie să se dea pe direcţia vântului şi dacă oricum se udă toţi ştie să disimuleze că el e mai uscat decât ceilalţi …pe apă liniştită pietrele aruncate de el nu ar produce decât pleoscăit anemic. În acest caz mica forfotă din PNL îi prieşte marinarului oricât de paşnică, civilizată şi „europeană” ar fi ea. Dacă luăm fie şi numai entuziasmul schimbării cu care s-au îmbătat deja mulţi liberali, e destul ca să adune puncte lui Băsescu . Lui ii sunt suficiente şi dopurile de şampanie daca are o talanga de pus în calea lor…
Apoi mai este de prost augur şi percepţia greşită a eşecului în PNL şi a înfrângerii în alegeri, care camuflează ţintele reale ale partidului. Multe cozi de topor pentru care guvernarea e mai importantă decât politica, lăsate în ofsaid de intrarea în opoziţie vor presa acum noua conducere să revină la sentimente mai bune cu PD-L-ul, ceea ce i-ar fi fatal lui Crin Antonescu. Deja chibiţăraia s-a mutat unde cântă fanfara şi dacă te uitai după anunţarea rezultatelor de la congres, n-ai fi zis că 300 au votat totuşi cu Tăriceanu. Toată lumea aplauda cu spor pe noul „Goodfather”, care mai de care era acum „prieten cu Crin” şi cu toţii se codeau să mai dea ochii cu vechiul jupân. Dar dincolo de acest „winner takes it all” tipic românesc, liberalii riscă să-şi pună singuri cenuşă-n caschetă exact în faţa celui care stă cu puşca pe ei. Scoaterea lui Tăriceanu în piaţa publică pe post ce capul lui Moţoc va fi un nesperat răgaz pentru Băsescu să-şi schimbe tricoul portocaliu murdar din 2004 cu unul mai spălat şi astfel să mai vândă odată iluzii entuziaştilor „unificării dreptei”. În fapt procentele câştigate de liberali, dar mai ales procentele lipsă ale PD-L-ului şi PSD-ului au făcut din PNL-ul lui Tăriceanu partidul cu „cel mai puţin de pierdut” în negocierile care au urmat. PNL-ul putea să atragă maximum de avantaje dacă era dorit cu ardoare într-o guvernare, oferind ca miză spectrul dezastrului alianţei PD-L-PSD care altminteri s-a şi săvârşit… tot din vanitate. PNL-ul ar fi avut acum ocazia să tragă din toate poziţiile exact cu arsenalul pe care însuşi Băsescu i l-a pus la dispoziţie. Schimbând echipa învingătoare liberalii pierd acest avantaj neforţat cu care îi cadorisise preşedintele, recunoscând practic în faţa adversarilor politici că ei au pierdut sau că AU AVUT CEVA DE PIERDUT. Oricât ar fi de corecţi sau buni Antonescu şi Orban pentru doctrina PNL sau pentru climatul intern al partidului, pe piaţa politică dominată de Băsescu strigătul de luptă e armă mai eficace decât „discuţia pe programe”. Dublat şi de avantajul ca PSD-ul priponit la guvernare chiar şi cu un candidat „cu dinţi” n-ar fi putut muşca decât cel mult din cracul stâng al pantalonului guvernamental, PNL-ul ar fi apărut în alegeri cu armura neboţită.
Totuşi „micul Crin” a dovedit că se poate, a câştigat cu forţele lui proprii şi intră la război neagăţat de tinicheaua guvernării. Nu e puţin nici atât. Nu exclud că poţi să câştigi şi luând-o de la 0. Dar până la marele Obama-yes-we-can, mai are nevoie de o nucă tare. O poate recupera de la predecesorul său. Să fie cu noroc!
