Megaoul dlui Flutur şi giga-pasca făcută cu marea brânză pedelistă de la Rădăuţi mi-au amintit de-o întâmplare pe care vroisem s-o uit repede, refuzând s-o socot „tendinţă”, modă sau nici chiar meteahnă românească. Cu câteva săptămâni în urmă „răsfoind” presa pe net, mă pălise la fel ştirea de primă pagină cum că: Luceafărul lui Eminescu a intrat în cartea recordurilor ca fiind „cel mai lung poem de dragoste”. Aoleu, am exclamat, cred că se răsuceşte în mormânt bietul Eminescu să-şi ştie fotografia pusă între cea a unei înghiţitoare de scorpioni şi cea a unui mâncător a sutei de ouă în 30 de secunde, iar strofele Luceafărului înşirate pe acelaşi mosor cu mega-cârnatul dlui Oprescu. La vremea respectivă am fost dojenit aspru de colegii de „anturaj” şi catalogat drept cârcotaş. De ce bunăoară, în loc să mă bucur că „e meritul României, totuşi”eu critic mereu. Ba mai mult, am aflat în acelaşi cerc intelectual că acum putem să „le-o tragem la ăştia din Bucureşti”, că uite „noi avem un poet în cartea recordurilor, ei ce au?”
Acum însă, dacă mă gândesc mai bine la contextul general în care apare această revitalizare a poetului naţional, aş înclina să le dau dreptate combatanţilor mei. La câte Elodii, Magde Ciumac, Sexi-Brăilence şi eleve porno produce fabulospiritul românesc în ultima vreme, brănduirea „Luceafărului” cu o diplomă de „world record” e chiar o ştire „luceafăr”. Trebuie să fie şi Eminescu mai înţelegător. Trăim totuşi vremuri grele. E incontestabil mai bine decât să fie pus pe ritmuri de manea de vedetele show-bizz-ului autohton.
Dar dacă tot suntem noi născuţi poeţi, de ce avem darul impardonabil de a ne face mereu „de poveste” cu tot felul de bagatele şi cârnăţării? Dacă ar fi să contabilizăm aportul românesc la hora globalizării, vedem că nu ieşim pe piaţă decât cu recorduri prosteşti şi ştiri şoc, fie că e vorba de violuri şi crime oribile, fie că e vorba de salvări eroice şi sacrificii. De ce nu am putea intra vreodată în cartea recordurilor drept ţara în care nu se bate nici un record, dar în care majoritatea lucrurilor funcţionează normal.
În căutarea unui „brand” suntem dispuşi să suflăm în baloane până se sparg şi nu mai rămâne nimic din ele. Până nu ni-i tragem pe tricouri, căni şi brelocuri pe Hagi, Nadia şi Ilie Năstase, de-am plictisit deja occidentul cu imaginea lor, nu ne lăsăm. Dacă se-ntâmplă ceva pozitiv dezbrăcăm făptuitorii la televizor până le găsim şi punctele negre de pe izmene, dacă pierdem un meci urmează trei săptămâni de lamentări „pe sticlă” la care se perindă toată elita naţiunii să-şi dea cu părerea, unde s-a greşit, de ce s-a greşit, cine e de vină, ca în final să vedem că nimeni nu plăteşte nota. Cu alte cuvinte amplificăm şi răul şi binele în căutarea unei etichete.
La marile naţiuni occidentale „brandul” s-a format, paradoxal, tocmai în aşa-numitele „secole întunecate” prin evoluţia unor relaţii contractuale sau de vasalitate care au dus la ceea ce azi numim capitalism sau civilizaţia occidentală. Dar întunecate sau nu, e vorba de SECOLE. Noi nu numai că nu înţelegem că nu putem alege ceea ce vrem să părem în ochii celorlalţi, dar mai vrem să ne şi consacrăm deodată aşa ţac-pac prin vreo „campanie” sau „strategie guvernamentală”.
Aş vrea să prind ziua când strategia noastră de imagine va fi respectarea fişei postului, încasarea salariului, plătirea impozitului, apelarea şi respectiv, beneficierea de serviciile publice şi poate în sfârşit vor vedea şi nemţii că-s daţi dracu’ românii ăştia. Că dacă-şi imaginează doamna Udrea că norvegienii, văzând fileul lui Năstase tras peste două maluri din deltă se vor buluci în avioane spre românica fără să-ntrebe cu ce ajung acolo, în cât timp, ce cazare au, ce servicii, cât costă, dacă pişcă ţânţarii şi dacă da, cât de tare...ş.a.m.d. atunci mai bine rămânea amfitrioană la Cotroceni să aranjeze furculiţele în stânga şi lingura în dreapta pentru onor preşedintele Norvegiei...
MORALA> Ca să închei în nota de început a cârcotelii, îmi amintesc o întâmplare petrecută la muzeul Brâncuşi din Paris: Un grup de bătrânei americani asista captivat la o demonstraţie a ghidului în faţa unei exponate. „Vedeţi, le spunea ghidul, dacă priviţi din punctul acesta, cotul stâng al personajului întruchipat de statuie, umărul şi nasul sunt perfect coliniare. ” Bătrâneii s-au încolonat civilizat către punctul cu pricina şi rând pe rând, fiecare se aşeza în poziţia indicată de ghid, se apleca până la unghiul perfect privea atent câteva secunde, urma o exclamaţie „Oh yes, it’s true, it’s amazing” făcea o poză „pe linie” şi pleca. Cu siguranţă câte zile vor mai fi avut, dacă priveau la poza statuii, îşi vor fi amintit că nasul, umărul şi cotul erau perfect coliniare. Dar nimic din „fabulospiritul” românesc nu era în acea coliniaritate, nimic din sensibilitatea pe care o pusese acolo Brâncuşi… Asta se-ntâmplă celor care nu ştiu să aleagă ce trebuie arătat din ceea ce se poate vedea.
